luni, 17 martie 2014

saudade

(n.) saudade: a Portuguese and Galician word that has no direct translation in English, reffering to a nostalgic longing to be near to something or someone that is distant or that has been loved and then lost; ''the love that remains''.


Anca Mitroi

4:56 a.m.


leaning my forehead on the shoulders of the wall
the ticking of the clock feels
like a pulse of this house in which
no crayon breaks the black linings
even though outside the sky moans of all the birds of passage
and the trees can barely be seen behind their own bearing.
in this house, they all wish each other a good night
(only I am told to have a beautiful one, because I have insomnia)
not minding to ask the night whether it had in its turn
a good day
if it can, if it wants to be  “good” any more
or even whether it  had its beauty sleep during the day
(as one can never know when the sun has stage fright once again
and the moon has to fill its shoes)
         there are nights like this one when
in this house the air must breath people in
in order to keep them alive
while the city inhales deeply
like a phoenix-winged metaphor;
and the only place you wish you were
is out there
where the streets are making love
to all the cars
whose drivers never want to know what destination means,
as far away from this house
in which silence bites your nails
in which my sleep haunts
hidden
somewhere between
what should have never been uttered
and what has been left unsaid.

4:56 a.m.


cu fruntea sprijinită de umerii pereților,
ticăitul ceasului îmi sună ca un puls al
casei acesteia în care
niciun creion colorat nu depășește conturul negru
deși afară cerul geme de păsări călătoare
iar pomii abia de se mai văd de propriile roade.
în casa asta, cu toții își urează o noapte bună
(numai mie îmi spun o noapte frumoasă, pentru că eu am insomnii)
fără să se mai întrebe dacă noaptea a avut
la rândul ei o zi bună
dacă mai poate, dacă vrea să fie ,,bună" și astăzi
ori dacă și-a făcut somnul de frumusețe peste zi
(căci nu poți ști niciodată când soarele are iar trac
și luna trebuie să îi mai țină locul o vreme)
     sunt nopți ca acestea când
în casa asta aerul trebuie să tragă oameni în piept
ca să îi țină în viață
în timp ce afară orașul inspiră adânc
ca o metaforă cu aripi de fenix;
și singurul loc în care îți mai dorești să fii
e afară
acolo unde străzile fac dragoste
cu toate mașinile
ale căror șoferi nu vor să știe ce-i aia destinație,
cât mai departe de
casa asta
în care tăcerea îți roade unghiile
în care somnul meu bântuie
ascuns
undeva între ce nu ar fi trebuit vreodată rostit
și ce a rămas nespus.