sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Nunta de sub Steaua Nordului

cu dragoste, Mișei


În atenţia cititorului: Probabil că nu ar trebui să începem cu ,,A fost odată ca niciodată etc.”, pentru că am risca să compromitem, prin perfectul compus, dăinuirea acestei poveşti, transformând-o în ceva de mult întâmplat şi sfârşit; ori ea, poate nu veşnică, dar, cu siguranţă, longevivă, continuă să fie printre noi, tăcută, chiar neobservată şi, până acum, nescrisă. Da, poate că nu ar trebui să începem cu clasica formulă, atât de familiară tuturor, dar ce naiba, o vom face, la urma urmei, ce fel de basm ar mai fi acesta, dacă nu ar începe cu…

            A fost odată ca niciodată, într-un loc care, astăzi, nu mai este de găsit pe nicio hartă a lumii, pe vremea în care Pământul era mai tinerel, apele mai limpezi, cerul mai albastru şi zilele, parcă, puţin mai lungi, un tânăr harnic şi chipeş, pe numele lui, Augustin. Născut de o femeie săracă şi singură, cu un nume care prevestea jale, într-o noapte cu un viscol cum nu se mai văzuse până atunci, într-o odaie cu foc mic şi cu pereţi strâmbi, el era, adesea, numit de către cei din sat ,,pruncul fără noroc”. Până la şapte ani, deşi Doina, căci aşa o striga pe mumă-sa, umblase cu el pe la toţi doctorii şi toate vrăjitoarele, Augustin nu vorbi deloc. Învăţă, în schimb, de unul singur, să scrie şi să citească, devenind favoritul preotului din sat. Primele sale cuvinte fură ,,Dă-mi, te rog, puţină apă!”, într-o zi în care, chinuit de febră şi de frisoane, era răpus la pat, alb ca varul şi cu obrajii supţi. Întrebat de ce nu vorbise până atunci, el răspunse simplu: ,,Nu am avut ce să spun.” Aşa mare fu bucuria maică-sii, că ea dădu numaidecât uitării toate dăţile când blestemase ziua în care îl născuse pe ,,bietul amărât” şi mulţumi bunului Dumnezeu că feciorul ei trăia şi că era sănătos. Zece ani mai târziu, toţi cei din sat uitaseră de mult că băietul acela frumos, pentru care aveau numai vorbe de bine, care zâmbea şi care îşi scotea pălăria, de fiecare dată când dădea bună ziua, fusese, cândva, cel pentru care toţi, de la cel mai mic, la ce mai mare, nutriseră milă. Ce-i drept, încă îl mai compătimeau, căci prea muncea din greu, de dimineaţa până seara şi îl admirau cu toată inima, deoarece, deşi dădea mereu din puţinul său, Augustin nu se plângea niciodată şi îşi vedea, întotdeauna de treaba sa. Bătrânii îl lăudau adesea, uneori strecurându-i în palmă câte un galben, iar fetele, chicotind când îl întâlneau, prinseseră drag de el, în timp ce ceilalţi flăcăi, pizmuind, adeseori, atenţia pe care o primea, nu îi puteau găsi, oricât încercau, niciun cusur, aşa că nimeni nu putea să nu îi înapoieze băiatului surâsul şi uşoara plecăciune. Pe unde călca piciorul lui, se cunoştea, fiindcă florile şi ierburile creşteau şi se înveseleau, iar oamenii cu care schimba vorbe, în drumurile sale, deveneau mai voioşi.
            Viaţa sa decurse liniştit şi fără prea multe peripeţii, până în ziua în care un mândru cavaler sosi la ei în sat şi anunţă că Împăratul cel Bun oferea tronul şi mâna fiicei sale aceluia care o va elibera pe aceasta din castelul zmeului care o răpise de pe vremea când era copilă. Mulţi viteji din sat s-au avântat în această încercare aprigă, dar niciunul nu s-a mai întors. Augustin, flăcău copt la minte şi neînfricat, şi-ar fi încercat şi el norocul, dacă mumă-sa nu l-ar fi implorat, de atâtea ori, să nu o părăsească şi să nu se avânte singur în ghearele morţii. De dragul ei, feciorul rămase acasă şi, astfel, trei ani trecură, pentru el, ca trei veacuri, văzând cum toţi cei care încercau să o salveze pe prinţesa Voichiţa eşuau, unul după altul.
Mama lui Augustin muri atunci când cei trei ani ajunseră în capăt, încercând să smulgă de la fiul ei promisiunea că nu va încerca şi el să o elibereze pe prinţesă. Tâmărul îşi dădu cuvântul, dorind să aline chinurile de pe urmă ale maică-sii, care suferise destul, în viaţa ei, dar ştiu, din prima clipă a făgăduielii sale, că o va încălca. Aşadar, porni, la zece zile după înmormântare, la cel mai mare drum din viaţa lui de până atunci; fu binecuvântat de acelaşi preot al satului şi ieşi, pentru ultima oară, pe poarta căsuţei în care crescuse şi pe care nu avea să o mai revadă niciodată.
            Porni într-o dimineaţă de vară, odată cu soarele, urmând întocmai sfaturile cavalerului, pe care şi le amintea exact, în ciuda îndelungatului timp care trecuse. Şi merse, şi merse, şi merse, zile şi nopţi, fără încetare, până când picioarele îi deveniră ca de plumb, iar gura, ca plină de nisip. Ajuns pe malul unui râu, îşi domoli setea cu apa acestuia, după care, voind să se odihnească puţin, adormi la umbra unei sălcii. Când se trezi, două zile mai târziu – deşi flăcăul avea să creadă întotdeauna că somnul acela a durat doar câteva ore – în faţa sa se afla un şarpe uriaş, care îşi ţinea în gură capătul cozii, atât de lungă, că o bucată din ea ea era de cealaltă parte a apei. Augustin nu se sperie, ci îi păru rău pentru sărmana creatură cu ochii galbeni ca lămâile, care îi explică, atât cât putu, cum fusese blestemat de Chevaria, vrăjitoarea pădurii, să rămână aşa până în ziua în care ea va muri şi îl rugă pe băiat să îl ajute să o ucidă, pentru a rupe vraja. Or tânărul nu mai omorâse niciodată pe nimeni, zmeul ar fi trebuit să fie primul, iar femeia nu îi făcuse niciun rău, şi, la început, nu vru, dar i se rupea inima pentru bietul animal, chinuit de un aşa blestem şi, într-un final, căzu de acord. Ajutat de acesta, ajunse la coliba Chevariei, ascunsă bine de stejarii din pădure, voind să ceară, înainte de toate, puţină apă, căci mersese cale lungă şi i se uscase gâtlejul. Şarpele nu o descrisese, dar flăcăul pricepu repede că despre ea era vorba, după ochii bulbucaţi şi spălăciţi, după părul încâlcit, după faţa zbârcită şi mâinile aspre, cu care tăia lemne în momentul sosirii musafirului nepoftit. În clipa în care el se apropie, vrăjitoarea se opri, dar nu lăsă din mână toporul, îşi suflecă mânecile, îşi şterse fruntea, îşi puse braţele în şold şi spuse:
            -Deci tu eşti, carevasăzică. Te-am văzut în frunzele de ceai de dimineaţă.
            -Şi ştiţi şi de ce am venit?, o întrebă, atunci, Augustin.
            -Nu, răspunse bătrâna. Dar vii ca un semn bun, aveai în frunte o stea cu şapte colţuri. Şi, cum tânărul nu spunse nimic, continuă: Care-i pvoestea ta, băiete?
Atunci, flăcăul, dregându-şi glasul uscat, îi zise:
            -Daţi-mi, mai întâi, puţină apă!
Aşadar, intrară în casuţă, unde Chevaria îl servi cu apă şi cu ceai. Augustin îi spuse povestea sa, destul de scurtă, la vremea aceea, iar vrăjitoarea, ca toţi cei care îl cunoşteau pe feciorul nostru, prinse drag de el şi se oferi să îi ghicească în palmă. Astfel, i-o luă într-a ei pe cea stângă, încruntându-se din ce în ce mai tare, pe măsură ce atingea cu vârfurile degetelor liniile adânci. Refuză să îi împărtăşească ce văzuse; se ridică şi, fără un cuvânt, îi făcu semn tânărului să o urmeze. Merseră pe cărarea din spatele casei şi se afundară în pădure, până ce ajunseră într-o poieniţă în care, legat de un copac, dormea un armăsar alb, uriaş, cu şapte aripi.
            -Este al tău, îi spunse, simplu, Chevaria. Nu poţi izbândi fără el, în călători ta. Nu e cel mai tânăr din lume şi nici cel mai puternic; şi-a pierdut o aripă, într-o bătălie, acum mai bine de o sută de ani, dar este, de departe, cel mai deştept cal pe care l-am văzut vreodată. Ştie mai mult decât mulţi pe care i-am întâlnit, la viaţa mea, şi vorbeşte aşa de frumos, că, de multe ori, mi-am dorit să fi fost şi el om; mai mare dragul!
De multe ori, în copilăria sa, Augustin visase, ascultând povestioarele maică-sii, să zboare pe un cal înaripat, aşa că acceptă cu inima deschisă darul, de care promise solemn să se îngrijească aşa cum se cuvine, după care se întoarseră în căsuţă, lăsându-l să se odihnească. Astfel, timpul trecu repede, cu cei doi povestind până târziu în fiecare noapte, vrute şi nevrute, mâncând cele mai alese bucate şi bând cel mai vechi vin, fără ca nimeni altcineva să îşi facă apariţia. În a treia zi de la sosirea băiatului, dis-de-dimineaţă, vrăjitoarea îl trezi şi îi spuse, la rându-i, povestea sa.
            -Sunt foarte bătrână, începu ea. Nu mai ţin minte când, dar am trecut hăt de trei mii de ani, şi-s obosită. Oricât aş aştepta să mor, nu se întâmplă. Am fost, demult, blestemată de vrăjitoarea căreia îi fusesem ucenică să îmbătrânesc, într-un an, cât alţii într-o sută, fără să mor sau să mă pot sinucide. Am încercat totul: poţiuni, licori, otrăvuri, dar nimic nu a mers. Trebuie ca cel ce mă omoară să fie fiinţă cu suflet curat, nepătat de păcate; mulţi au încercat, dar nu au izbutit, iar eu, de furie, i-am blestemat pe toţi.Toate blestemele, după cum le-am lăsat, se vor rupe în ziua în care eu voi muri. Şi acum îmi pare rău că, din pricina necazului meu, i-am nenorocit pe alţii, bieţi nevinovaţi. Şovăi, apoi spuse: aşa că, te rog, am nevoie de tine, ca să mă ajuţi să mor.
Augustin nu îi spuse că pentru asta venise, dar îşi dădu cuvântul, deşi nu nu ştia dacă sufletul său era, într-adevăr, atât de curat pe cât ar fi trebuit să fie. Îşi petrecu următoarele nopţi, timp în care Chevaria dormea, lângă ceaunul ei, preparând tot felul de poţiuni găsite prin cărţile sale şi lăsând totul lună în urma lui. În a şaptea zi de la sosirea sa, luă una dintre licori şi vărsă nici mai mult, nici mai puţin, după cum citise în carte, de trei stropi în ceaiul de iasomie pe care vrăjitoarea îl bea în fiecare dimineaţă, înainte de răsărit şi pe care îl pregătea, mereu, în seara de dinainte. Când Augustin se trezi, a doua zi, ascultă, pentru un timp, liniştea care pusese stăpânire pe încăperile căsuţei Chevariei şi ştiu că aceasta îşi găsise, în sfârşit, liniştea. Fără să mai poposească nici o secundă, nici măcar cât să îl mai întâlnească o dată pe şarpe, luă armăsarul înaripat şi îşi văzu de drum, fără să o uite vreodată pe aceea pe care ,,o ajutase să moară.”
            Calul, într-adevăr, vorbea tare frumos. Se numea Dorian şi a fost cel dintâi şi cel mai plăcut companion pe care Augustin l-a avut vreodată. Ştia exact unde se afla prizonieră prinţesa Voichiţa şi, în timpul zborului lor până acolo, îl iniţie pe tânăr în arta luptei contra zmeilor, învăţându-l despre locurile în care îşi păstrau, ascunsă, puterea, încurajându-l că puteau fi, uşor, distruşi de oameni isteţi, căci, deşi erau puternici, erau şi ,,tare proşti” şi, astfel, flăcăul nostru prinse curaj. Zău că Dorian era un cal pe cinste!
            Totuşi, ajuns la castelul zmeului, lui Augustin i se făcu inima cât un purice. Atât de înalt era, că aproape atingea cerul şi atât de lung, că făcea înconjurul lumii.Băiatul se întrebă cum de nu îl mai observase niciodată, dar Dorian îi explică, atunci, că nu se mai aflau pe tărâmul de pe care plecaseră şi că lumea în care erau acum avea cu totul alte reguli, dar că nu trebuia să se teamă de nimic, atâta timp cât el îi era alături. Abia ce aterizaseră şi şedeau la umbra unui castan uriaş, bând ultima gură de apă, când o săgeată se înfipse, dintr-o dată, în scoarţa copacului, chiar deasupra creştetului tânărului. Când îşi ridicară privirile, îl observară, la una dintre ferestrele castelului, pe zmeu, care simţise mirosul de om apropiindu-se, încă de când acesta se afla pe tărâmul celălalt. Dorian îl recunoscu imediat, căci se mai luptaseră o dată, în aceeaşi bătălie în care îşi pierduse aripa şi putu să îi spună camaradului său că puterea acestuia stătea într-o pietricică din ciocul unei privighetori înghiţite de o vulpe din stomacul unui alt zmeu mâncat de un dragon ascuns într-o scorbură a unui copac vechi de aproape o mie de ani dintr-o peşteră aflată la nord de castel. Într-o clipă, scoţând un răget de se cutremură pământul şi câţiva copaci mai bătrâni se rupseră din rădăcini, zmeul ajunse lângă ei şi aruncă buzduganul drept în flăcău, izbindu-l de zidul castelului. Dorian îi ţinu piept acestuia, o vreme, până când fu lovit în picior şi una dintre potcoavele în care îşi ţinea, la rându-i, puterea căzu. Augustin se ridică, îşi scoase sabia din teacă şi izbuti să rănească mâna cu care zmeul îşi ţinea buzduganul, dar fără prea mare folos. Se luptară, cot la cot, o noapte şi o zi, timp în care nu s-ar fi putut spune care dintre cei doi avea să câştige bătălia. Augustin era pe punctul de a renunţa, istovit şi, mai ales, însetat, când reuşi să întrezărească, peste umărul duşmanului său, cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată privind lupta, de la fereastră, cu mâinile încleştate la piept şi îşi spuse că aceea trebuia să fie prinţesa pentru care îndura toate acestea. Şi, atunci, prinse forţă, purtând în minte imaginea frumoasei, pe care nu îşi permise să o privească din nou, nici măcar pentru o clipă, ca nu cumva zmeul să îl nimicească în secunda aceea. După alte două zile şi două nopţi de luptă crâncenă, Augustin se prăbuşi la pământ, sleit de puteri, înţelegând că nu putea reuşi de unul singur şi având sufletul îndoit pentru potcoava lui Dorian, care încă nu se trezise, dar care încă trăia, căci îl mai auzise, din când în când, sforăind. Zmeul se pregătea să îşi arunce, pentru ultima dată, buzduganul, când fu cuprins de îmbrăţişarea strânsă a unui şarpe imens, care îşi înfipse, apoi, colţii în gâtlejul său. Augustin îl recunoscu imediat pe cel în a cărui soartă fusese şi el un pion şi îi mulţumi acestuia, pentru că l-a salvat în ultimul moment, abia după ce apele se vor fi liniştit, aflând ce cale lungă şi primejdioasă bătuse acesta pentru a-i putea mulţumi cum se cuvine pentru fapta sa. Cât timp zmeul avea să fie doborât de veninul şarpelui, care era suficient cât să omoare zece oameni, dar nu şi o astfel de creatură, Augustin fugi mâncând pâmântul la nord de castel, unde descoperi peştera, tăie copacul, ucise dragonul, găsi zmeul, luă vulpea, scoase privighetoarea şi află pietricica, pe care o sfărâmă în pumn.
            Se întoarse, apoi, şi intră numaidecât în castel, alergând pe toate  holurile, trăgând toate draperiile, deschizând toate uşile şi trântindu-le la loc, una câte una şi ajunse, în cele din urmă, la camera în care se afla domniţa pe care o zărise la fereastră. Spărgând lacătul uşii, reuşi să intre şi, în faţă, i se descoperi, mai frumoasă decât şi-o amintea, fata. Voinicul, victorios, o luă în braţe şi o ridică în aer, minunându-se, în tot timpul acela, de frumuseţea ei nemaiîntâlnită, de buzele roşii ca trandafirii, de pielea albă ca laptele, de ochii albaştri şi adânci ca marea şi de părul lung, de culoarea mierii de salcâm şi se apucă să îi povestească de toate cele prin câte trecuse pentru a ajunge la ea, rugând-o, în final, să îl ajute să îl trezească pe Dorian, iar frumoasa încuviinţă. După ce izbutiră să îi pună potcoava la loc, calul se trezi, însă era istovit şi abia putea scoate două vorbe.Fata îl mângâie, atunci, şoptindu-i ceva în ureche, iar acesta, ca prin minune, se ridică în picioare, vesel ca mai înainte. Aşa descoperi Augustin că cea de care se îndrăgostise deja era departe de a fi prinţesa Voichiţa, care încă se afla în castel, dormind cât era ziulica de lungă. Căzu cerul peste el de supărare, iar Adela, cea care se dovedise a fi zâna protectoare a Voichiţei, i-l ridică de pe umeri şi îl aşeză acolo unde îi era locul.

Pentru Augustin, această nenorocire deveni fără de margini. Când nu dormea, prinţesa Voichiţa bea câte trei butoaie de vin roşu ca sângele şi mânca, la fiecare masă, câte şapte feluri de mâncare, pe care le înghiţea deodată, fără să le mai mestece, aşa cum o învăţase zmeul. Acesta mai trăi încă în castel, lăsat în viaţă la stăruinţele prinţesei pentru cel care se făcuse, atâta vreme, luntre şi punte, ca să îi îndeplinească ei toate dorinţele, dar devenise umil şi cuminte, recunoscător că mai era în viaţă. Glasul răguşit al prinţesei, mersul bolovănos, părul, niciodată pieptănat, care amintea de o mătură, mâinile groase şi bocetele care inundau camerele îl făcură pe Augustin să o găsească repede drept o fiinţă hâdă, cu care nu s-ar fi putut însura niciodată, nici în ruptul capului. Astfel, pînă la sosirea gărzii Împăratului cel Bun, după care trimiseră vorbă, Augustin îşi petrecu după-amiezile plimbându-se în grădinile uriaşe din spatele castelului, împreună cu Adela, căreia, într-una din aceste lungi plimbări, îi mărturisi dragostea. Nu putu primi niciun răspuns, însă, căci urletul Voichiţei se auzi, anunţându-i trezirea şi zâna se evaporă imediat, pentru a fi lângă cea pe care trebuia să o protejeze. Deznădăjduit, Augustin se hotărî să îi povestească totul lui Dorian, căci nu ştia cui altcuiva ar fi putut cere sfatul, iar calul îi spuse că zânelor le era interzis să fie ale muritorilor şi că, pentru ca aşa ceva să fie posibil, ar fi trebuit ca ele să renunţe la puterile lor miraculoase şi la viaţa lor veşnică, or acestea toate, pentru Augustin, păreau un preţ prea mare, pe care nu i-l putea cere frumoasei Adela. Aşadar, flăcăul nostru decise să plece şi, în zorii zilei următoare, porni, împreună cu Dorian, înapoi spre casă, de data aceasta, la galop, căci aripile frumosului armăsar fuseseră rănite şi nu putea încă zbura. Când ajunseră la poarta către cealaltă lume, peste care trecuseră la sosire, fură întâmpinaţi de un balaur cu cinci capete, care ceru ceva în schimbul trecerii lor şi care se hotărî, în final, că dorea inima lui Augustin, căci trecuse mult timp de când nu se mai gustase aşa o bucată aleasă. În ciuda străduinţelor  bunului Dorian de a se întoarce la castel şi de a rămâne acolo, flăcăul se hotărî să accepte şi îşi scoase inima din piept, oferindu-i-o balaurului, care o înghiţi fără să stăruie. Întors în lumea din care se trăgea, Augustin descoperi, cu dezamăgire, că totul era neschimbat, exact aşa cum îl lăsase. Hotărî să nu se întoarcă acasă şi porni spre sud, unde se retrase în munţi.
Trăi o vreme singur, doar cu Dorian, dar oamenii, observându-i prezenţa şi fiind fermecaţi de frumuseţea lui nostalgică, începură să dea târcoale colibei lui. Astfel, îi fu dat să audă, într-o zi, că nu de multă vreme, prinţesa Voichiţa şi zmeul care o ţinuse prizonieră fuseseră văzuţi zburând, pe o mătură, deasupra munţilor. La început, refuză să dea crezare acestor vorbe, dar ele stăruiră, aşa că se duse la cea mai bună ghicitoare ştiută de Dorian în tot ţinutul pentru a afla adevărul. Aceasta, ghicindu-i în palmă, recunoscu atingerea suratei sale Chevaria,  află de sfârşitul ei şi de afecţiunea pe care aceasta o nutrise pentru Augustin, aşa că fu blândă şi sinceră cu el. Îi dezvălui că, după plecarea sa de pe celălalt tărâm, prinţesa Voichiţa decise să se mărite cu zmeul, care îi era, într-adevăr, cel mai bun partener de viaţă. Află cum zmeul  luase un bici, cu care lovi în fiecare colţ al castelului, până ce acesta se făcu atât de mic, că îl putu pune în buzunar şi plecă cu noua lui soţie pe o mătură, în căutarea unui loc care să nu fie ştiut de nimeni. Zâna protectoare a prinţesei fusese, astfel, eliberată şi porni în căutarea lui Augustin, întâlnindu-l pe balaurul care îi înghiţise inima şi recuperând-o, oferindu-şi, în schimb, părul de aur. În drumul ei, mai dădu de un căpcăun , căruia îi fu milă de biata fată şi îi oferi o căciulă care te făcea invizibil, pe care ea o purta şi în momentul acela Din secunda în care şi-o puse, nu îi mai putea citi drumul său în palma lui Augustin, dar văzu, în schimb, că avea să o întâlnească în curând, tot pe celălalt tărâm, pe care, de data aceasta, va trebui să îl treacă pe apă, dar nu oricum, ci păşind pe ea. Mai mult nu putu citi. Fiindcă văzu că tânărul era dărâmat, dar şi pentru că îi era şi ei drag, ghicitoarea se oferi să îl ajute, dărindu-i o pereche de opinci cu care să meargă pe apă. Augustin mulţumi şi nu mai stărui nici o secundă. Urmând indicaţiile ghicitoarei, ajunse pe malul oceanului care separa cele două tărâmuri şi, luându-şi rămas bun de la prietenul său, Dorian, păşi, pentru prima dată, pe apă.
Deşi căzu de multe ori şi chiar tocise tălpile încălţărilor, nu ajunse niciodată sub apă. Cunoscu câţiva căluţi de mare, care îi dăruiră perle şi fu îndrumat de o caracatiţă care îşi folosi toate tentaculele, pentru a-l lămuri în legătură cu drumul. La un moment dat, în mijlocul oceanului, întâlni nişte stânci pe care hotărî să se odihnească, dar, nici că se aşeză bine pe una dintre ele, că stâncile se şi ridicară şi Augustin se trezi, dintr-o dată, cu mult deasupra apei. Scoase un ţipăt cumplit, iar uriaşul de piatră pe capul căruia stătea îl luă între degete şi îl puse în palmă.
            -Cine eşti?, îl întrebă, dar respiraţia sa îl aruncă pe flăcău atât de departe, încât până şi uriaşul trebui să facă yece paşi, până să îl poată aşeza din nou în palma lui. Nu am mai vorbit până acum cu niciun om , spuse el, de data aceasta, în şoaptă. Oamenii,ei bine… oamenii nu vin pe aici.
            Lui Augustin nu îi fu, nici de această dată, teamă, căci uriaşului, era limpede, îi plăcea vorba lungă, sărăcia omului, din care nu mai contenea. Acesta, auzind şi povestea noului său prieten, fu înduioşat şi se oferi să îl ajute pe flăcău să ajungă mai repede pe celălalt ţărm, întrebându-se, totuşi, cum mai putea el iubi, fără inimă. Asrfel, îl urcă pe umărul său şi nu îl lăsă să doarmă nici măcar o noapte, ţindându-l la poveşti. Augustin îi făgădui că, odată ce o va regăsi pe iubita sa şi îşi va recupera inima care, deşi mică, era puternică,  i-o va oferi uriaşului. Amicul lui de piatră fu atât de emoţionat, încât se porni pe plâns, dar băiatul îi domoli hohotul şi drumul continuă, cei doi devenind, până la finalul său, prieteni buni. Ajunseră la graniţa dintre cele două lumi atunci când apa deveni verde şi surprinzător de caldă. Tânărul mulţumi uriaşului, care promise să îl aştepte aproape de ţărm, prefăcut, din nou, în stânci, până când se va întoarce. Astfel, după şase luni, Augustin păşi pe pământ.
            Odată ajuns pe celălalt tărâm, întrebă peste tot despre Adela, dar nimeni nu părea să fi auzit vreodată de ea sau să o fi văzut. În tot acest timp, ea călătorise, la rândul ei, spre lumea oamenilor, unde ajunse în aceeaşi zi în care Augustin călcă pe solul de pe celălalt tărâm. Ei, însă, îi fu mai uşor să afle unde unde era coliba acestuia, şi, la scurtă vreme, ajunse acolo, unde îl găsi pe Dorian. Când află că alesul ei plecase cu mai bine de şase luni în urmă, fără să se mai ştie nimic de el, Adela se porni pe un plâns cumplit; plânse trei zile şi trei nopţi, fără încetare şi, din lacrimile ei, îi cusu lui Dorian o aripă nouă. Deşi bătrân şi obosit, calul, recunoscător, acceptă să o înapoieze pe frumoasa zână pe celălalt tărâm, pentru a-l găsi pe Augustin, iar drumul lor fu cu mult mai liniştit. Pe tărâmul magic, Dorian vru să se odihnească, iar Adela îşi puse pe cap căciula primită de la căpcăun, căci se deprinse cu ea, deşi părul îi crescuse, şi porni în căutarea tânărului. Întrebă despre el pe la toate casele, la toate porţile, dar fără rezultat, căci fiecare om o îndruma în altă parte. La marginea unui râu, se aşeză sub o salcie, stârnind fiorii tuturor celor ce îi auzeau suspinele lungi, fără să o poată vedea.  Plânsetul ei formă, în scurt timp, un alt râu, din care Augustin bău, într-una din zilele următoare şi recunoscu în el parfumul Adelei. Urmând cursul râului, flăcăul observă că era urmărit de o umbră. Deşi reuşi să se piardă de câteva ori de ea, înţelese cine era şi,  la un popas, se opri, se întoarse brusc spre dânsa şi îi zise:
            -Dar sunt încă tânăr.
            -Şi, totuşi, nu mai ai inimă, îi răspunse, atunci, Moartea, fără să îi poată fi dsitins chipul în întunericul care o învăluia ca o perdea. Oamenii nu pot trăi, fără inimă. Am întârziat, deja, destul.
            -Un singur lucru mai am de făcut înainte să mor, îi spuse, atunci, Augustin. Pe acela mai lasă-mă să-l fac, şi apoi voi veni cu tine, oriunde m-ai duce.
            Moartea fu de acord, căci orice om, după cum se ştia şi încă se ştie, avea dreptul la o ultimă dorinţă şi îi dădu la dispoziţie trei zile să îşi ducă la bun sfârşit planul şi să îşi împlinească cea din urmă vrere.
            Ajuns în scurt timp acolo de unde izvora râul, Augustin descoperi, cu dezamăgire, că frumoasa sa nu se afla acolo, aşa că se aşeză pe mal, sub o salcie şi începu a suspina. Odată cu ale lui, simţea bătăile inimii altcuiva şi auzea alte suspine decât ale sale. Adela se aşeză, atunci, în faţa lui şi îşi scoase căciula primită de la căpcăun, dezvăluindu-şi părul de aur, care, acum, îi ajungea până la umeri. Trei zile fură cei doi fericiţi, deşi Adela îşi pierdu puterile şi viaţa veşnică din momentul în care i se dărui lui Augustin. Ultima zi îi prinse pe ţărm, flăcăul oferindu-i inima prietenului său, uriaşul, care, din momentul în care şi-o puse în piept, iubi. Şi, din acea zi, iubi tot ce era între cer şi pământ şi dincolo de ele. Augustin îi mărturisise Adelei din prima zi că Moartea urma să vină să îl ia curând, dar amândoi căzură de acord că uriaşul avea mare nevoie de inima de om şi se deciseră să ceară ajutorul unei zâne bune care obişnuise să o îndrăgească pe Adela. Aceasta îi refuză, însă, căci Adela nu mai era o zână şi o mustră că se înjosise, dăruindu-se unui muritor. Cei doi nu disperară şi bine făcură, căci, când Moartea veni, uriaşul înţelese pentru cine şi, când descoperi că nu îşi mai putea scoate inima din piept, din pricina unui descântec pe care i-l făcuse frumoasa, înainte de a-şi pierde puterile, îi luă pe tânărul Augustin şi pe iubita sa Adela şi îi aruncă în cer, atât de departe, că au ajuns pe cerul de pe tărâmul oamenilor, prinzând foc şi arzând şi în ziua de astăzi, fericite până la adânci bătrâneţi, două stele micuţe, abia observabile, chiar sub Steaua Nordului.
            Eu nu am fost acolo, căci nu eram încă născut, dar bunicul mi-a spus că Adela şi Augustin i-au povestit totul, cât timp au stat la hanul lui, în cele trei zile şi că a văzut cu ochii lui cum s-au transformat în stele, căci se întorsese după ei, să îi înapoieze flăcăului mantia uitată. Iar eu nu îl pun niciodată la îndoială pe bunicul.
            Şi încălecai p-o şa şi vă spusei dumneavoastră povestea aşa.

decembrie 2012



duminică, 17 noiembrie 2013

curățenia de primăvară

celei care a strâns pomul de Crăciun în săptămâna Patimilor

am știut că primăvara sosise deja de mult
când ploaia mi-a curățat un petec de retină
și în mine a pătruns, după atâta timp, o pată de soare.
atunci femeia de serviciu a înțeles
 că cineva încă mai locuia
acolo
de fapt
așa că mi-a spălat privirea
până când a fost din nou lumină
și am putut să văd că venise vremea să îmi fac ordine în gânduri.
a doua zi mi-am îndreptat greșelile cu fierul de călcat
am împăturit pieile năpârlite ale anotimpurilor anului trecut
le-am așezat în cufărul cu zestre
și am cerut, înainte de toate, puțină foame
pe care am îndesat-o în carapacera coastelor mele
înainte ca pielea să-mi fi devenit ca ce a
păpușilor de porțelan
încuiate în vitrina pe care nu am voie să o deschid.


iunie 2013
Anca Mitroi