miercuri, 29 mai 2013

să fie primit

când călimara s-a vărsat pe podea
și cerneala
s-a spart de pereți
în litere
am știut că vreunui poet din subterană
îi era poftă să scrie un vers
așadar
le-am adunat pe toate
și le-am pus pe palimpsest
în cuvinte,
iar azi
cum m-a învățat mama,
de sufletul lui
dau de pomană
flori de cireș
acest poem
și aduceri-aminte.


lui Viorel Tudose

luni, 6 mai 2013

Eva

, îţi scriu acest poem pentru că aşa
mi-ai cerut ;
poate ai impresia că nu ţi-am făcut
niciodată loc în
vitrina mea de versuri
dar nu îţi mai aminteşti câte bibelouri mi-ai spart acolo
din prea mult sau prea puţin ceva
n-o să îmbătrânim împreună într-o căsuţă cu molii
privind la cât de tinere sunt fotografiile noastre vechi
dar eu am să te port mereu
cu mine
ca pe o piatră de creme
pe care am mutat-o
din pantof
în buzunarul cu stilouri.

Maria Alexandra Creţu


Într-o joi cu dragoste,
18 aprilie 2013,
ora de mate

sâmbătă, 4 mai 2013

Cap ou pas cap? II

 toujours moi/ je suis revenue

;; oui
je prie
seulement lorsque
j’ai l’impression
d’avoir besoin de quelque chose
 lorsque je mords ma lèvre inférieure
tellement fort
que j’y ouvre des portails vers le passé
ayant le goût de toutes les lèvres que j’aie
jamais embrassées     bien que
je ne cherche que celles qui m’ont fait m’allonger vers elles
tout comme la mer s’élève vers la lune après la marée
de nombreux arbres en arrière
je le fais aussi les jours où
je  ronge mes ongles jusqu’ à ce qu’il ne reste  plus rien de moi
pendant que je détourne mon regard
des yeux qui me cherchent
désespérément comme un carré qui ne
trouve plus deux de ses côtés
je ne veux pas d’eux, je me souviens
du temps
où l’on pouvait prier paisiblement comme tous les autres
mais non
ce fut jadis
dès lors, le silence fut
assourdissamment réduit
au bruit. 
Maria Alexandra Crețu


















Mulţumiri minunatelor Oana Apopei şi Corina Romila, pentru răbdarea în traducerea mea mofturoasă şi, bineînţeles, Alexandrei Creţu, pentru fotografia asta superbă.

tot eu/ m-am întors


;; da
mă rog
doar când
mi se pare că
am nevoie de ceva
atunci când îmi mușc buza inferioară
atât de tare
încât deschid în ea portaluri spre trecut
cu gustul tuturor celorlalte buze pe care le-am
sărutat vreodată      deși eu
le caut doar pe acelea după care m-am întins
ca marea spre lună după maree
acum mulți copaci în urmă
         o mai fac și în zilele în care
îmi rod unghiile până nu mai rămâne nimic din mine
în timp ce-mi feresc privirea
de perechea de ochi care mă caută
disperați ca un pătrat care nu își mai
găsește două dintre laturi
nu-i vreau, țin minte
era o vreme
când puteai și tu să te rogi ca tot omul în liniște
dar nu    
asta a fost demult
de atunci tăcerea a fost
asurzitor redusă
la zgomot.