luni, 26 noiembrie 2012

tot eu / m-am întors

da
mă rog
doar când
mi se pare că
am nevoie de ceva
atunci când îmi mușc buza inferioară
atât de tare
încât deschid în ea portaluri spre trecut
cu gustul tuturor celorlalte buze pe care le-am
sărutat vreodată      deși eu
le caut doar pe acelea după care m-am întins
ca marea spre lună după maree
acum mulți copaci în urmă
         o mai fac și în zilele în care
îmi rod unghiile până nu mai rămâne nimic din mine
în timp ce-mi feresc privirea
de perechea de ochi care mă caută
disperați ca un pătrat care nu își mai
găsește două dintre laturi
nu-i vreau, țin minte
era o vreme
când puteai și tu să te rogi ca tot omul în liniște
dar nu    
asta a fost demult
de atunci tăcerea a fost
asurzitor redusă
la zgomot

Anca Mitroi

luni, 5 noiembrie 2012

auzisem că e ca şi cum ai vedea un film

         Astăzi
zi fără nume scrisă cu literă mare
la început de poem
am încercat
tristă ca o carte cu paginile lipite
să îmi fac ordine în gânduri ca într-o bibliotecă cu rafturi până în tavan
la vârsta la care sar şi întind mâna să pot aprinde lumina /
ca un ac de pick-up pe un disc de vinil
a fost maşina pe toate străzile
cu muzică ridicându-se din asfalt
precum o sirenă ce scoate capul din mare
iar eu ca un val care se adună
mi-am ţinut preţ de o clipă siderală răsuflarea
ca un moment de reculegere
     amintindu-mi de noi
mi-aduc bine aminte, muşcam pe atunci din tine aşa cum mănâncă un bolnav care
şi-a rătăcit simţul gustului în drum spre spital
şi-mi spuneam
să nu care cumva să te plângi înghite doar nu
                                                                 vrei să mori
mai degrabă aş fi luat linguri de pămant
măcar aşa ar fi încolţit în mine
un sâmbure de adevăr din vreo legendă
citită cu ani în urmă
        şi poate
dacă aş fi zâmbit suficient de larg
cât să intre în mine soarele
şi mi-aş fi băut cei doi litri de ploaie pe zi
azi zi de duminică scrisă cu literă mică în miez de poem
din fructele mele s-ar fi hrănit toţi păcătoşii şi aş
fi cântat cu foşnetul frunzelor de sub tălpile măturătorilor
nu cu zgomotul cochiliei de melc sub piciorul meu
noaptea prin ceaţă în parcul cancicov din bacău
fără să mă întreb a nu ştiu câta dată
oare până la cât numără artiştii
înainte să se arunce din nou în braţele de aplauze ale scenei
  mereu am vrut să ştiu
       ieri
căci am scăpat celălalt azi şi s-a spart  înainte ca eu să fi sfârşit acest poem
ieri am păcălit moartea care trăgea de clanţă
când sub mormanul de tomuri
în rochia mea cea bună cu guler brodat de mama
şi pantofii negri de catifea care mereu m-au strâns puţin
deşi nu am recunoscut niciodată
am spus
te rog, inimă, potoleşte-te măcar puţin
sau
număr până la cinci şi mă întorc