sâmbătă, 28 iulie 2012

Dansând cu umbra ei

Anca Mitroi
Când i-am furat umbra, se machia, în faţa oglinzii de la intrare, iar soarele îi dezvăluia reflexiile ciocolatii ale buclelor ciufulite. Se mişca atât de încet, de parcă nu ar fi fost deloc în mare întârziere; era obsedată ca linuţa neagră de tuş de pe pleoapă să aibă o codiţă arcuită perfect şi toată atenţia ei era concentrată într-acolo, aşa că nu a observat nici când am înşfăcat umbra care a început să mi se zbată în mână, nici când am îndesat-o în buzunar, deşi ceva s-a schimbat instantaneu pe chipul ei, care parcă şi-a pierdut brusc din căldură şi din intensitatea culorilor.
Îşi luă rămas bun cu un sărut fugar -de data asta ne despărţeau, oricum, doar câteva zile- şi ieşi pe uşă înainte să poată vedea lupta dintre mine şi ceea ce se zvârcolea în buzunarul de la sacoul meu preferat, a cărui căptuşeală ar fi devenit ferfeniţă, dacă ar fi avut puterea să o sfâşie. După ce ea a plecat, am încercat să-i liniştesc umbra: am pus un tango, care ştiam că îi plăcea ei, am luat-o la dans, i-am vorbit continuu, răbdător şi blând, i-am făcut promisiuni, am mângâiat-o, iar până la urmă, am reuşit să o adorm şi m-am aşezat lângă ea, cuprinzând-o cu braţele. Mi-amintesc că, înainte să adorm, cu capul în buclele umbrei, m-am întrebat cum de nu observasem până atunci că şi ele miros ca posesorii lor. Cât timp ea a fost plecată, eu şi umbra ne-am înţeles tare bine. Nu mă deranja niciodată când scriam, ba chiar mă lăsa să o privesc cum dansa sau cum îşi împletea părul - ştia cât îmi plăcea. Mi-a fost teamă să nu dea una peste alta atunci când ea avea să se întoarcă, aşa că, în ziua în care ştiam că trebuie să ajungă înapoi acasă, am închis-o în camera mea de lucru şi mi-am zis că am să i-o înapoiez în timp ce doarme, dar, până la urmă, nu am mai făcut-o. Când ea a revenit, nu era schimbată, nici măcar nu părea să fi observat că i-a lipsit ceva atât de important în toate zilele acelea, deşi s-a plâns puţin că nu era tocmai mulţumită de cum a ieşit concertul, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Îmi lipsise; încă o iubeam mult, de aceea aveam nevoie permanentă lângă mine de ceva din ea, dacă nu puteam fi împreună. 
Data următoare când ea plecă, am însoţit-o, dar nu puteam scrie niciodată în călătoriile astea zdruncinate şi pline ale ei, aşa că am vrut să mă întorc acasă mai devreme. Ne-am certat tare în ziua aceea, ţin bine minte, iar ea a plâns. Nu am fugit să o consolez, ci am luat lacrimile de pe farfurioara de la cafea şi le-am turnat în călimara de cerneală, după care am scris tot restul zilei, cu mare spor, insiprat de dramatismul scenei. Acasă, am furat sărutul pe care mi l-a dat în următoarea secundă după ce a intrat în cameră, pentru că avea gustul dulce al împăcării şi l-am ascuns bine între paginile uneia dintre cărţile mele preferate, ca să îl am când ea va lipsi din nou. Când ea concerta în capitală, iar mie îmi era dor şi mă simţeam singur şi neinspirat, mai târziu, l-am folosit şi am scris unul dintre cele mai bune poeme ale mele. Într-o dimineaţă, imediat ce s-a trezit şi m-a privit cu ochii ăia imenşi, le-am furat căldura aceea uluitoare înainte să apuce să îi închidă şi am pus-o în peniţa de la stilou, după care am scris o proză pentru care mama m-a sunat, într-o noapte, după ce a citit-o, ca să îmi spună cât de mult i-a plăcut. Ultimul lucru pe care i l-am furat a fost -şi astăzi regret- puterea uluitoare din voce. Cred că lovitura asta a fost cea care a distrus-o. Pur şi simplu nu mă puteam controla. Atunci când unul din noi pleca, aveam nevoie de toate lucrurile care mă fascinau la ea mai tare ca oricând, ca să pot scrie; mă alimentam din ele ca rădăcinile care preiau apa şi sărurile minerale din pământ.
Nu ştiu cum am ajuns aşa. Era o vreme, acum vreo cinci ani, când obişnuiam să îmi petrec zilele, de dimineaţa până seara, în casă, în faţa laptopului sau a foilor- în funcţie de dispoziţie- ,,lucrând" la ceea ce se voia a fi ,,marea mea capodoperă". Prietenii încetaseră demult să mă mai caute - nici măcar nu îmi mai erau prieteni - aşa că singurul lucru rămas care mă mai chema afară era foamea. Deşi petreceam atâta amar de timp încercând să scriu, la sfârşitul zilelor nu aveam niciodată nimic concret, care să îmi placă. Sufeream de boala asta: nu puteam să citesc nimic din ce am scris vreodată fără să schimb ceva, de la o virgulă la sensul întregii fraze. Uneori, tăiam aproape toate cuvintele, mă trezeam desenând şi mâzgâlind foile în loc să scriu, le rupeam, le aruncam aiurea prin cameră, imaginându-mi cum se va face, peste ani, un film despre viaţa mea, cu o astfel de scenă, în care hârtia mototolită nici măcar nu nimereşte coşul de gunoi, ştergeam rânduri întregi, ieşeam din documentul word fără să salvez, iar seara eram mereu dezolat şi, uneori, când aveam ceva bani, puţin beat.
Era pentru prima dată după multe zile când am hotărât să părăsesc apartamentul. Nu ştiu ce m-a alungat mai tare, cocina lasată în urmă de proviziile consumate sau stomacul care, după cum auzisem cândva într-un desen animat, se ,,autodigera", însă ştiu că era într-o seară de joi, pe la începutul lunii aprilie, pentru că înfloreau copacii şi mi-amintesc că asta m-a făcut ca singurul lucru care m-a mai intersat la ce aveam să port era să fie curat. Aveam chair şi o umbrelă la mine, deşi nu era nici un nor pe cer - desigur, aş fi observat asta dacă aş fi avut inspiraţia să trag perdelele.
Mâncarea nu a avut gust. Nici nu îmi amintesc ce era. Aş putea inventa ceva, dar nu am mai mâncat de ceva vreme şi nu prea cred că ar fi o idee bună să încep să mă gândesc la farfurii aburinde şi deserturi însiropate chiar acum. 
După ce am terminat, am hoinărit o vreme, ca un pierde-vară veritabil ce eram. Nu voiam să mă întorc la garsoniera cu mormanul uriaş de vase nespălate din chiuvetă şi la rândurile încă nescrise. Mergând cât mai încet posibil, cu mâinile în buzunar şi cu umbrela agăţată de încheietură tot izbindu-mi-se de picior, m-am oprit în faţa unui pub din care se puteau distinge sunetele unui pian care acompania o voce puternică de femeie. Localul se numea Midnight Coffee, îl ştiam de mult, dar nu fusesem niciodată înăuntru şi m-am gândit că mi-ar prinde bine puţină muzică bună şi o cafea, căci poate aveam să rămân treaz să scriu, în noaptea aceea - cum, de altfel, îmi propuneam, fără prea mult succes, în fiecare zi.
Anca Mitroi
Am regretat că am intrat imediat ce am făcut primul pas înăuntru, dar nu am ieşit. Nu trebuia să fii un geniu ca să îţi dai seama că locul ăla nu era de nasul meu: toată lumea era îmbrăcată atât de elegant şi de frumos, încât nu puţine au fost privirile care m-au aţintit în timp ce mergeam spre o masă liberă, nebărbierit, în tenişii mei rupţi, blugii largi, hanoracul negru, scămoşat şi tricoul pe care scria ,,Lazy people live longer", cumpărat de la mare, când încă mai făceam parte din vechea gaşcă. M-am aşezat foarte aproape de pian, lângă singura măsuţă de două persoane liberă, restul erau mari şi, de regulă, pline. Aş fi putut să mă uit la unghiile pianistului, dacă aş fi vrut, chiar dacă privirea mea nu ar fi ţinut pasul cu ele, atât de aproape eram, dar nu am făcut-o. Ţinta pupilelor mele a fost interpreta, căreia, deşi, mai târziu, când prietenii -căci au urmat şi aceia- voiau să ştie cum ne-am cunoscut, îi plăcea să spună că s-a uitat la mine de mai multe ori,  am surprins-o privindu-mă o singură dată, în seara aceea, când am intrat (Abia câteva luni mai târziu avea să mă întrebe, pe acoperişul unui bloc: ,,Nu ţi se pare  ciudat, Victor, că atunci când ai sosit, eu tocmai începeam să cânt At last, my love has come along / My lonely days are over / And life is like a song? ). Sincer, nu îmi amintesc nimic despre cântecul ăla, dar ţin bine minte sentimentul acela de întregire pe care l-am avut când am zărit-o pentru prima dată, ca şi cum aş fi fost o cometă care s-a unit cu coada sa.
 Strălucea. Da, ăsta e cuvântul. Aş exagera dacă aş spune că nu m-am mişcat sau că nu am clipit deloc, dar am fost foarte aproape să nu o fac. În seara aceea, am băut cele mai amare cafele din viaţa mea; nu am risipit timpul turnând zahăr sau lapte în ceaşcă. Mă fascina diferenţa dintre delicateţea, graţia vocii ei, când mulţumea şi prezenta numele următorului cântec, frământându-şi mâinile probabil sărate şi  gravitatea şi puterea ei în timp ce cânta. Deosebirea dintre cele două feţe ale glasului ei era atât de mare că, dacă nu aş fi privit-o, aş fi putut jura că aparţineau unor persoane complet diferite. Ochii îi ţinea mereu închişi în timp ce cânta, dar când îi deschidea, enormi, căprui chiar de culoarea cafelei, întregul local se umplea de o lumină caldă şi plăcută. Părul lung, ondulat îi cădea pe umerii dezgoliţi în cascade cafenii (al căror parfum mi-l închipuiam a fi dulce-amărui), ajungând aproape până în talia frumos scoasă în evidenţă de rochia neagră, simplă, de mare efect împreună cu buzele de un roşu aprins, care o ajutau în încercarea de a ascunde faptul că, în spatele  trupului de femeie şi a forţei din voce, era, de fapt, încă o copilă.
Am plecat imediat ce programul ei a luat sfârşit. M-am dus direct acasă şi am scris toată noaptea o poveste despre o cântăreaţă de muzică jazz, poveste care s-a bucurat de un mare succes, mai târziu. Dimineaţa mi-am petrecut-o frecând podelele, spălând vasele, amintindu-mi cum se folosea maşina de spălat,  iar când am terminat, am rămas surprins de culoarea adevărată a covorului din camera mea. După-amiază, am gătit, după foarte mult timp, am recitit ce scrisesem noaptea trecută şi tot ce am schimbat au fost virgule, iar seara, proaspăt bărbierit, după o oră şi jumătate - timp record - de stat în baie, m-am îmbărcat cât mai elegant puteam şi m-am întors la Midnight Coffee. Am aşteptat până târziu (nici astăzi nu înţeleg de ce am fost atât de sigur că urma să fie acolo), dar ea nu a venit să cânte şi abia atunci m-am oprit la bar, având în minte imaginea ca pe o secvenţă din viitorul film despre mine, stând şi bând whisky, singur şi trist, dar am trecut repede peste ea, de data aceea şi am întrebat barmanul care mă servise seara trecută - şi care nu dădea semne că m-ar recunoaşte - despre fata care a cântat. ,,E un afiş mare afară", mi-a spus, iar eu am plătit, fără să termin băutura şi am ieşit cât de repede am putut.
Înţelesesem ce îmi lipsise, în tot timpul acela: o muză. Iar acum o găsisem şi aveam să o regăsesc în fiecare primă zi de joi a lunii, când aveau loc concertele ei la Midnight Coffee.
Aşteptarea dilată timpul, asta am învăţat până la data următorului concert, dar tot ,,a meritat" , a fost gândul meu când am văzut-o pe Eva, după cum aflasem că se numea, intrând şi luând microfonul în mână. Îmi amintesc că a aruncat o privire chiar la masa mea, aceeaşi de data trecută şi a poposit cu ea o vreme, însă nu am reuşit să disting dacă ceea ce se vedea în ochii ei era mirare sau dezamăgire, atât de puţin o cunoşteam pe atunci, iar acum nu-mi amintesc scena suficient de clar ca să pot spune.
Viaţa mea s-a învârtit în jurul primei zile de joi a fiecărei luni până în august, când aveam deja destul material pentru o carte de nuvele şi o editură acceptase să mă publice. Nu mai puteam să continui aşa, totuşi, nu-mi mai ajungea să o văd doar o seară, deşi acele câteva ore mă făceau să scriu continuu zile bune, uneori chiar câte două săptămâni. Amintirea ei se pierdea iar şi iar, devenea vagă, înceţoşată, nu-mi mai aminteam cât de arcuite exact erau genele ei şi cum era codiţa de la eye liner, dacă avea unghiile roşii sau manichiură franţuzească, dacă purta ruj sau luciu de buze şi atunci ieşeam şi o căutam pe stradă, iar scenele filmului din mintea mea continuau, cu noi doi întâlnindu-ne întâmplător în parc sau eu privind-o cum alergând în braţele mele, în rochie de mireasă, fugită de la propria nuntă. Ajuns la agonie după concertul din august, am aşteptat-o afară. Când a ieşit, nu am putut să îi spun nimic şi, dacă nu ar fi plouat, dacă nu aş fi avut umbrela la mine, dacă nu aş fi acoperit-o imediat ce a început să plouă cu găleata, în timp ce ea suna un taxi, nu ştiu dacă aş fi avut curajul să vorbesc cu ea. Ca un adolescent, i-am zis totul în seara aceea, că mă inspiră, că am căutat-o pe stradă ca un nebun şi, surprinzător, chiar puţin dubios, dacă stau să mă gândesc, nu s-a speriat, ci s-a simţit flatată şi a doua zi am ieşit la o cafea.
Perioada care a urmat a fost, de departe, cea mai mai frumoasă din vieţile amândurora. Trăiam, nu doar existam; intrasem amândoi într-un grup de artişti de tot felul, cu care mergeam în ,,lumea bună", la vernisaje, la operă, la teatru, la concerte. Când nu eram cu ea, scriam aproape fără oprire. Începusem un roman care se anunţa a fi promiţător, iar cartea mea de nuvele se vindea şi era bineprimită chiar şi de către critici. Scrisul meu se hrănea din felul în care îşi mişca Eva mâinile, din felul în care întorcea capul, din felul în care îmi spunea numele, din felul în care se străduia să nu îşi roadă unghiile când era tensionată. Îmi dădea viaţă; la urma urmei, asta şi înseamnă Eva, viaţă
Au fost trei ani perfecţi. Prima dată când am văzut-o plângând a fost din cauza mea, iar ea mi s-a părut cu mult mai frumoasă; atât de frumoasă încât am început să aduc acasă tot felul de filme cu finaluri tragice care să mi-o mai descopere aşa, neajutorată, superbă, a mea.
Anca Mitroi
Lucrurile s-au apucat să meargă prost când ea a început să aibă din ce în ce mai multe concerte prin ţară, iar eu eram invitat la toate evenimentele culturale şi mi se cam urcase celebritatea la cap. Nu ne sincronizam niciodată, ne vedeam din ce în ce mai rar; Atunci am început să îi fur ,,farmecele" , cum le numeam, la vremea aceea. Nu au fost doar umbra, lacrimile, căldura privirii şi acel sărut. A fost tot ce avea ea mai pur şi mai frumos. Când i-am luat totul, totul, nu a mai avut ce să îmi ofere. Era gri, era goală, o fantomă sau un zombie, era ceva ce amintea de viaţă, dar era lipsită de ea, împotriva semnificaţiei numelui ei, iar eu nu aş fi renunţat niciodată la tot ce aveam de la Eva, deşi nu erau daruri, ci, mai degrabă, furturi. Ultima dată când am văzut-o, destul de recent, mi s-a părut că aş putea trece prin ea, dacă aş vrea.
Baruri, femei, beţii, asta a urmat, pentru scurt timp, în viaţa mea, după plecarea definitivă a Evei. Îmi lipsea, uneori, dar mă consolam cu ceea ce îmi rămăsese de la ea, aceleaşi lucruri de care mă foloseam, în continuare, ca să scriu, atunci când nu petreceam.
Pe Nadia am cunsocut-o la un vernisaj al unor prieteni comuni, nişte artişti care mie şi Evei ne erau foart dragi, genul de oameni cu care obişnuiam să fumăm narghilea, să bem ceai şi lichior de ciocolată, la noi acasă, în seri care sfârşeau în confesiuni şi râsete cu lacrimi. Mă aşteptam să o întâlnesc şi pe ea acolo, dar am înţeles că nu au reuşit să o găsească - nici eu nu mai primisem vreun semn de alarmant de multă vreme, dar ştiam că mai există, pe undeva. Încă îmi plăcea să cred că aş fi simţit, cumva, dacă ei i s-ar fi întâmplat ceva, că ceva încă ne lega undeva, acolo şi că Universul mi-ar fi trmis un semn. Nadia s-a îndrăgostit de mine imediat, dar eu am început să simt abia la câteva luni după ce începusem să fim împreună, când prezenţa ei devenise plăcută, familiară şi, uneori, necesară. La început, mai picta şi peisaje, naturi statice sau lurări abstracte, dar de curând a început să aibă obsesia asta oaercum stranie, de a picta doar oameni şi -îndeosebi- pe mine. Abia acum, în timp ce scriu, îmi dau seama ce orb am fost că nu am văzut cât de obsesive deveniseră portretele cu mine, cât de multe şi, vai, cât de ciudate... De fiecare dată, în timp ce mă picta, îmi amintea de contrastul superb dintre ochii mei, albaştri intens, şi părul negru. Poate dacă nu ar fi insistat atât de mult asurpa ideii ăsteia, nici nu aş fi observat, azi-dimineaţă, în timp ce mă spălam pe dinţi, că îmi lipseşte albastrul acela din irisuri. Nu a durat mult până să descopăr că şi umbra mea lipsea, că mă decolorasem, că începsuem să semăn cu Eva a mea.
Atunci, totul a avut sens. Nu doar că în ultima vreme mă simţisem gol, eram gol, eram gri, lipsit de toate lucrurile care mă defineau şi mă desăvârşeau, în timp ce picturile Nadiei deveneau din ce în ce mai multe şi mai bune.
Nu aş putea spune exact ce am simţit când am descperit totul. Mi-a apărut în minte iamginea Evei, ultima dată când am auzit-o încercând să cânte, lângă un pian puţin dezacordat. În schimb, am ştiut sigur ce să fac: m-am aşezat la biroul meu de lucru, am luat călimara de cerneală care mai păstra lacrimile vechi de aproape un an şi stiloul care speram să mai aibă ceva din căldura căpruiului ochilor ei şi am aşternut totul imediat ce m-am asigurat că Nadia nu mi-a furat şi dragostea de a scrie, înainte să aibă ocazia să o facă.
Undeva în camera aceasta, există un cufăr cu toate ,,farmecele" Evei, la care m-am dus în ultimele luni când Nadia mă lăsa să respir, iar undeva afară ea e acolo, aşteptându-mă. 
Abia azi am înţeles că Eva ştie, poate a ştiut în tot timpul ăla amar, dar m-a lăsat să iau totul, s-a dăruit până în vârful firelor de păr. Am nevoie să cred că legătura aceea dintre noi mai există, că ăsta e semnul pe care l-am aşetptat, icnonştient, de la Univers, că am să ajung la ea şi am să îi dau totul înapoi, plus ruinele rămase din ceea ce odată era Victor, cel care, contrar numelui său, astăzi a pierdut războiul.

miercuri, 18 iulie 2012

Chişinău, cu dragoste

Motto: Nu trebuie decât să vrem. Nu vrem niciodată destul.

În camera mea, sub birou, se găseşte o cutie mare, doldora de -cum scrie pe spatele fotografiilor de prin '70 ale părinţilor mei- ,,obstacole în calea uitării". Recunosc, o parte din mine trăieşte doar un pic prea mult în trecut, poate-ar fi trebuit să fi fost mai selectivă; greu am reuşit s-o închid, ultima oară, iar, acum, când am deschis-o din nou, câteva plicuri au evadat din aglomeraţia încercării mele puerile de a opri, măcar puţin, timpul. Scrisori de dragoste, ceva mai recente, bileţele din generală şi din anul de boboc la liceu, primul meu permis la bibliotecă, ziare, vechi jurnale, teste, vederi, felicitări, fotografii, întâiul caiet de versuri. Deşi pare şi, poate, chiar este o babilonie, vorbesc limba fiecărei amintiri din învălmăşeala asta şi mâna mea găseşte repede plicul de care avea nevoie, cel pe care scrie Octombrie 2010 / Chişinău, cu dragoste.
Privind în el şi în urmă,  îmi pare rău că nu am luat mai multe cu mine, că nu am  luat tot Chişinăul la Piatra-Neamţ. Două bileţele, unul de culoarea portocalei necoapte, celălalt de un verde spuma mării, pe care sunt tipărite întrebările ce mi-au fost adresate la premierea concursului de creaţie literară Iulia Haşdeu, încă împăturite strâns de pumnul meu sărat; un pliant de la Orange şi un steguleţ, primite pe stradă, la Hramul Chişinăului, păstrate pentru simplul fapt că pe ele scria ,, sărbătorim împreună " ; câţiva lei moldoveneşti, un bileţel cu o adresă la care abia un an mai târziu am expediat o scrisoare, pentru care nu am primit răspuns şi o floare presată, care aminteşte, vag, de amprenta parfumului dulceag ce ne-a oprit să le mirosim.
...Dacă mi-e dor de Republica Moldova? Nu număr zilele până când o să împlinesc optişpe ani ca să pot lua carnet de conducere, număr zilele până când nu va mai fi nevoie să traversez cu un însoţitor aşa-zisa ,,graniţă" pe care îmi vine să o şterg cu radiera de fiecare dată când o văd pe hartă. Ascult Alexandrina Hristov, citesc Emil Brumaru şi B.P.Haşdeu, ca să mă simt mai aproape, înfrunt pe toată lumea care are vreo problemă cu sticker-ul pe chitara mea, pe care scrie Basarabia, pământ românesc şi, surprinzător mie, deşi, de cele mai multe ori, nu se asortează, port eşarfa din Chişinău de fiecare dată când momentele trăite acolo îmi lipsesc.
Doi soţi basarabeni mi-au vorbit, odată, despre dorinţă, acea dorinţă ,, Fiecare dintre voi, cei veniţi în Basarabia, îndrăgind-o, are o misiune. Ştii tu care." , mi-a scris ea, de la Venezia, câteva zile mai târziu după ce el îmi spusese, în timp ce ne plimbam, pe Aleea Clasicilor, în Chişinău: ,,Acesta este visul meu!"
Ei sunt români basarabeni şi, ca ei, există mulţi alţii, care, cu degetele încleştate, vorbesc cu patos despre Unire şi care transformă vorbele în fapte şi cuvintele în arme. Au trecut deja doi ani de atunci şi nu ştiu dacă aş putea spune că s-a schimbat ceva, semnificativ, pentru îndeplinirea visului, printre cei care sunt/ se vor a fi/ ar trebui să fie, la rândul lor, basarabenii români. Se vorbeşte despre Unire, deşi un cuvânt mai potrivit ar fi întregire, când Basarabia şi România sunt două piese de puzzle oarbe care se caută una pe cealaltă. Dacă întreb oamenii de ce nu fac nimic, ei spun că aşteaptă. ,,Aştept o situaţie economică/politică/socială etc.mai bună, de ambele părţi. Aştept asta şi cealaltă şi astalaltă ş.a.m.". Aşteptarea este cel mai bun iluzionist: te face să să simţi că nu stai cu mâinile în sân, când, de fapt, te transformă în spectator al propriei piese. Timpul vindecă răni, le deschide, face altele, aduce, fură, păstrează, curăţă, murdăreşte, naşte, omoară, dar trece; iar noi nu trebuie, nu avem voie să îl privim făcând asta. De la an la an, graniţa se hiperbolizează şi devine un perete din ce în ce mai greu de dărâmat, dar românii de pretutindeni o pot distruge cu mâinile goale, atâta timp cât lupta împreună, chit că fiecare loveşte de cealaltă parte a zidului. Singurul ,,timp" pe care trebuie să învăţăm să îl acceptăm şi să îl respectăm aşa cum este e trecutul, pentru că pe el nu îl mai putem schimba, dar prezentul şi viitorul prezent pot metamorfoza, încă, omida în fluture, închisorile în biserici, apa în vin.
Acum 200 de ani, în 1812, a început drama Basarabiei, când pacea este semnată şi ruşii capătă Moldova dintre Prut şi Nistru. Ea continuă, odată cu încercările ruşilor de a schimba atât sângele pur românesc al pământului, plantând în el rădăcini străine, cât şi al limbii materne, pe care vor să o rupă de la sânul mamei, interzicând-o în şcoli şi biserici. Identitatea naţională a autohtonilor fie adoarme, se rătăceşte sau chiar se pierde, fie se întăreşte, undeva printre literele alfabetului chirilic.
Basarabia a rămas orfană de România, iar România e o mamă denaturată. Recunoştinţa faţă de pământul care a fost odată acasă a dispărut cu desăvârşire, înlocuită de truda, apatia şi, din nefericire, chiar ruşinea de a fi român. Cunoscând ce înseamnă o viaţă trăită în genunchi, în faţa altora, românii basarabeni au înnvăţat să transmită, din generaţie în generaţie, dragostea de patria mamă, pe când nu mulţi mai sunt tinerii din România care ştiu ce înseamnă ea sau Basarabia românească. Adolescenţii au alte griji, noile generaţii fiind, mai degrabă, preocupate să schimbe imaginea tristă a României din ochii străinilor, alăturându-se lor, uitând tocmai de România din ochii celor care nu ar fi trebuit să ne fie străini. De această Românie îşi amintesc mai mult doar aceia care încă mai au cicatrici şi amprente lăsate de lipsa ei acută, bătrâni astăzi resemnaţi şi obosiţi, care ar trebui să îi ghideze pe cei tineri, născuţi într-o lume în care Basarabia şi România nu mai sunt de mult timp, acelaşi lucru... Istoria nu se măsoară doar în ani, ci şi în fapte, iar iniţiativa de mobilizare şi de luptă pentru recuperarea a ceea ce ne desăvârşeşte iese din calcul, când avem de-a face cu un popor care, în loc de motive, caută scuze, care nu ridică niciun deget şi aşteaptă ,,Destinul" să îşi facă datoria, în vreme ce timpul se scurge. După cum spune şi marele istoric Nicolae Titulescu, ,,Destinul este scuza celor slabi şi opera celor tari". Pământul îl putem recupera, dar timpul este ireversibil. Sunt sătulă de românii care toarnă apă pe ciment şi se aşteaptă la ridichi uriaşe şi vrejuri de fasole. Nu lipsa de putere este cea care ne ţine în loc - nu, mână de la mână, ea poate fi reconstruită- ci faptul că în românii de peste Prut arde dorinţa unei Românii ,,dodoloaţe" mai viu decât în ceilalţi români, în care aceasta este, cel mai adesea, adormită. Desigur, există un echilibru şi nu doar extreme; sunt şi basarabeni care nu-şi doresc unirea, fie obişnuiţi şi mulţumiţi de felul în care decurg lucrurile, în prezent, care-ţi răspund în rusă atunci când îi întrebi ceva în română, fie basarabeni care nu au nicio vină că s-au născut cu o minciună servită drept adevăr. Mi-amintesc cum mergeam pe stradă, în Chişinău şi auzeam o română plină de englezisme şi rusisme. ,,Câtă limbă română a rămas în Basarbia ar putea să o înveţe uşor şi rusul", spune Grigore Vieru.
Problema cu basarabenii români şi cu românii basarabeni este că sunt auziţi, dar nu ascultaţi, zăriţi, dar nu priviţi, cunoscuţi, dar uitaţi. E deajuns să vrem. Vreau să vrem suficient de mult ca să schimbăm ceva, ca forţa de atracţie dintre România şi Basarabia să le apropie una de alta şi să sfarme bariera de timpuri şi tăceri dintre ele, până când radierelor din jurul meu nu le va mai fi teamă de mine atunci când sunt lângă o hartă.
Poate că nu am reuşit să îndes Chişinăul într-un plic, dar, cu siguranţă, i-am făcut loc în inima mea şi îl port cu mine, oriunde m-aş duce. Când ceva merge prost, obişnuiesc să îmi repet în minte cuvântul magic ,,trece", acelaşi cuvânt cu care pot spune tot ce ştiu despre timp. Iar dacă timpul într-adevăr vindecă răni, dacă ar fi să treacă şi să nu mă mai doară aşa atunci când vorbesc cu prietenii mei din Basarabia şi sunt nevoită, uneori, să spun noi sau voi, aici sau acolo, atunci prefer să rămân nevindecată, mulţumesc.În schimb, aş vrea ca paşaportul vişiniu să nu mai fie de plumb în mâna mea, atunci când trec graniţa inutilă dintr-o Românie în altă Românie.


Fotografii de Anda Dorneranu.